Inamicii sunt cam aceeiasi in tot jocul, avem si cativa mini boshi, care sunt ceva mai puternici decat mobii obisnuiti si se misca extrem de rapid si sunt ceva mai greu de fixat cu lanterna, dar nu imposibil. Posedatii astia nu sunt singurii cu care te bati in joc, o sa ai ocazia sa dai si peste niste poltergeist-uri (polterchestiile astea nu sunt altceva decat niste obiecte posedate) pe care o sa trebuiesca sa le nimicesti doar cu lumina. Din cauza variantelor relativ reduse de inamici, luptele vor incepe sa devina cam repetitive, toate desfasurandu-se dupa acelasi tipar, pui lumina pe el, l-ai spalat de intuneric, pac, pac, l-ai curatat permanent.

Si atmosfera?

Din fericire, jocul compenseaza in alte directii, este foarte atmosferic si povestea este bine inchegata si te tine legat de scaun. Padurea, prin care iti vei petrece o mare parte din timp, este infricosatoare . De ce? Pentru ca vei alerga prin ea mai mult noaptea si nu vezi mai mult de cativa pasi in fata ta, cu ajutorul lanternei. Unde mai pui ca  posedatii de abia asteapta sa iasa din diversi boscheti si sa iti provoace diverse atacuri de inima, fie cu arme fie cu infarcturi :) si momentele in care inamicii misuna in jurul tau sunt insotite de o schimbare de atmosfera, vantul incepand sa bata suierator si imaginea de pe ecran incepe sa tremure si sa isi piarda claritatea.

Cam la fiecare scena mai importanta Alan iti mai povesteste una alta, legat de ce se intampla in joc, monologul lui fiind presarat  din plin de neincrederea ca ceea ce se intampla este real, „a book case insanity” citandu-l pe protagonist.  O buna parte din joc, nici eu nu mi-am dat seama daca saracul om chiar exorcizeaza in stanga si in dreapta posedati dracesti ori este eroul principla dintr-o carte scrisa de el insusi  sau saracul om are un cosmar nesfarsit din care nu mai reuseste sa se trezeasca. Sau toate la un loc.  Bineinteles, in momentul in care te trezesti internat la spitalul 9 (un sanatoriu de recuperare pentru artistii cu probleme, asa ii zice in joc), incepi sa ai si mai multe dubii… Nu dezvalui mai multe, sa nu stric surpiza pentru cine vrea sa joace. Un amanunt  interesant mi s-a parut si  faptul ca vei gasi de-a lungul jocului bucatele dintr-un manuscris, al carui autor este chiar Alan, dar acesta  nu isi aminteste sa il fi scris (alt mister… la care vei afla raspunsul spre sfarsit).  Paginile gasite relateaza chiar pataniile tale din joc, unele care au avut loc, precum si altele care inca nu s-au intamplat. Evident, vei avea un sentiment de deja vu in momentul in care chiar se intampla evenimentele descrise, si vei avea putin morcov, mai ales cand pagina citita anterior descria o intalnire majora cu un inamic puternic. Per ansamblu povestea mi s-a parut interesanta si chiar am vrut sa aflu cum se termina. Nu te astepta sa primesti toate raspunsurile pe tava, deoarece jocul mai lasa loc si de un buna ziua precum si  de o parte a doua.

Dar personajele, grafica, muzica?

Sa trecem la personaje. Oare putem noi, ca oameni, sa descriem intr-un mod realist personajele din acest joc? Putem, bineinteles. Nu te astepta ca NPC-urile sa fie descrise cu lux de amanunt si sa te atasezi de ele. Vei afla destul de putine lucruri despre ele, iar pentru unele din ele nici atat. De exemplu, eu nu am inteles de ce era atat de obsedat agentul FBI Nightingale sa il prinda pe Al, fiind dispus chiar sa il omoare? Unele caractere sunt enervante de-a dreptul si daca producatorii asta au intentionat, vreau sa ii felicit :D De exemplu, Barry, side-kick /agentul  reuseste sa nu moara tot jocul, desi eu i-as fi dorit sa dea coltul din primul minut de cand l-am vazut.  Tot jocul nu face altceva decat sa tipe, se planga si sa se uite dupa toate strambele din joc (din fericire este la fel de antipatic si pentru ele).  Agentul FBI, Nightingale, alt distrus, care vrea sa fie interesant, fara a reusi acest lucru. Singura lui distractie, este aparent aceea de a-l porecli pe Al in toate felurile, cu numele a tot felul de scriitori renumiti (multi dintre ei ii vei recunoaste… asta daca ai citit carti la viata ta, daca nu… nu). M-as fi asteptat ca sotia,  Alice,  sa fie ceva mai mult explorata, dar nu aflam prea multe despre ea in afara faptului ca are fobie de intuneric si il iubeste pe Alan, ceea ce este o performanta in sine, avand in vedere ca acesta  e cam dus cu pluta.

De grafica ce sa zic, iar impartit. Personajele sunt cioplite, colturoase si au aruncate niste texturi pe deasupra,  sa mai ascunda din saracie, avand niste fete de oameni care nu s-au tras de tot din maimute. Barry cel putin, are o fata de hominid, cu o frunte tesita si urechi de Dumbo (bine, pe el nici personalitatea nu il ajuta…). Peisajele sunt in schimb bine lucrate, detaliate si clare, frumoase fara doar si poate, si uneori panoramele intalnite  ma  trimiteau cu gandul ca n-am mai fost de mult la munte…  well done here! Cand vei avea ocazia sa te plimbi prin oras (destul de rar) vei avea impresia de orasel american autentic de munte, cum am vazut prin filme.

Muzica, dupa cum am zis si la inceput este excelenta. Piesele se incadreaza foarte bine cu jocul, sporesc atmosfera misterioasa si grea a jocului, si drept urmare le recomand fara retinere pentru a fi ascultate si separat de joc.

Si am incalecat pe-o sa…

In concluzia acestui review relativ scurt, nu pot sa spun decat ca  jocul merita! Minusurile nu sunt chiar marunte, dar atmosfera horror apasatoare, povestea interesanta care te tine lipit de scaun si muzica compenseaza cu varf si indesat. Intra Alan Wake in papucii bunicului Max Payne? Sa zicem ca da, desi uneori papucii sunt ceva mai largi si nu ii umple chiar in intregime :)